luni, 12 decembrie 2011

Rușine, chipul tău e românesc!

Ne-am jucat de-a cacealmaua cu Franța!

Am jucat handbal, la un moment dat al istoriei mele și știu ce presupune performanța. Știu ce înseamnă să faci sacrificii pentru a atinge performanța, evident cunosc performanța altora, eu am contat doar la nivel de dorință. Pentru mine handbalul a rămas un vis frumos. Să ajungi însă să joci la cacialma și să speri la noroc în jocul rezultatelor e strigător la cer. Dacă am ajuns să jucăm astfel la handbal feminin e trist. Doare al naibii de tare când vezi echipa națională aruncând pe apa sâmbetei atâția ani de privațiuni, de sacrificii, de efort fizic, de glorie, doar ca să facă act de prezență la jocurile mondiale și să cerșească altor echipe facilitarea accederii în fazele superioare.
Urmăresc de prea mulți ani participările echipei naționale de handbal feminin la campionatele europene sau mondiale ca în clipa aceasta, după o înfrângere la scor în fața Franței cu un sec 20-39, ca să nu mă simt jignită după acest joc. Îmi doresc din tot sufletul să fi fost o mare și rușinoasă cacialma, altfel nu pot explica scorul. Ironic, nu? Să îți dorești rușinea unui joc cedat unuia al neputinței. Nu cred că România este atât de slabă. Câștigă greu cu Tunisia, apoi ceva mai lejer cu Cuba, oferă cel mai rușinos egal din istorie cu egalul contra Japoniei, pierde cu Brazilia, țara gazdă (o victorie obținută de compatrioții lui Antonio Carlos Jobim cu largul concurs al arbitrilor din Israel) ca apoi să cedeze lamentabil în fașa Franței, doar doar om evita echipele scandinave. O partidă penibilă în care ultimul gol îl primim de la portarul echipei Franței, care de altfel și primește titlul e de M.V.P. al echipei în jocul cu România. La ultimul time-out Voina cerea fetelor sale să joace mai liniștit. Dacă ăsta nu a fost blat atunci eu mă numesc Iosefina Ștefănescu (căpitanul echipei feminine care a obținut titlul mondial în 1962).
Singura națională feminină de handbal care nu a ratat nici un campionat mondial (timpul nu este pierdut), joacă în doru' Lelii cu dorința de a evita Danemarca sau Suedia în fazele superioare ale CM din Brazilia. Deosebit!
Dacă și la handbal am ajuns să ne prefacem că posedăm știința jocului atunci chiar suntem de râs! Totuși performanțele handbalului românesc, fie și ale trecutului, nu permit bătaia de joc, de aceea în seară aceasta am fost penibile, chiar dacă România și-a făcut calcule înaintea meciurilor importante de la CM din Brazilia.

România, o echipă de tradiție în istoria handbalului internațional, a ajuns să joace la miștaux!
Tristă țară, dar mai trist handbalul românesc!

P.S. Cam așa s-a scris istoricul la acest CM. Jucăm în silă și avem tupeul să ne dorim în compania celor care iau acest sport frumos în serios. Nu funcționează așa. Doar cei buni au dreptul la glorie, cei care trișează se aleg cu privitul.
În această seară au pierdut și cu Croația. Speram din tot sufletul ca româncele să ia bătaie, pentru că și-au permis să fenteze hanbalul. Ce ironie! Să joci la zeflemea și să te bată și Croația.
Halal echipă națională!

Semneză
Carmen Amăruie

luni, 5 decembrie 2011

Francezii au dreptate, suntem un neam de țigani!


Organul lui Voiculescu se numește Bendeac.

Am trimis la export marfa noastră cea mai de preț, țigani, români țiganizați, borfași de cea mai joasă speță, criminali, proxeneți și altele.  Aceasta este mulțumirea pentru faptul că ne-au primit în Uniune. Au tot dreptul să ne ia la miștaux, suntem țigani și prin ceea ce facem afară, dar mai ales prin ceea ce facem în propria țară. Spre deosebire de noi francezii, finuți din fire s-au dovedit a fi mici copii, am putea spune cel mult ironici sau sarcastici în ceea ce privește problema țigănească, chiar dacă eronat, român sau țigan e tot aia pentru ei. Voi dezvolta în cele ce urmează.
Am avut proasta inspirație să urmăresc preț de câteva minute o reprezentație grotească din partea unei puțe cu urechi de elefant, care a devenit mai nou organ cultural la antenele lui Voiculescu. Știm că se încearcă prostirea și mai grav țiganizarea măcar din punct de vedere cultural a românilor. Poate nu degeaba există mai multe canale cu manele și nici unul românesc de muzică clasică. Susținem excelența, antrenăm inteligența, cam așa sună motto-ul fundației patronate de Felix. Rezultă o întrebare pertinentă: în ce țară, în Bubinga? Nu credeam însă despre cei de la antene că se pot coborî la un nivel atât de jos sau să devină atât de abjecți încât să îi se permită unui reprezentant de seamă al etniei maronii și anume Vanghelie (chiar și fără voia sa) jucat de spânul de serviciu al antenelor,  să își facă nevoile pe capul reginei Elisabeta a Mari Britanii. Nu, nici măcar Bendeac nu are dreptul la o astfel de blasfemie, și în nici un caz în numele comediei, a pamfeltului, fie el cât de prost. Nu voi descrie scena, pentru că la momentul respectiv mi-a venit să vomit, nu aș vrea să o fac la propriu. Există lucruri pe care încerci să le uiți pentru că te rănesc și nu merită a fi repovestite, nici măcar sub formă de glumă. Bendeac e misogin și un homosexual complexat, cunoaștem asta. Până la urmă nu-i de vină nebunul, ci cel care îi permite să arunce cu lături pe scena comediei. Știm că lui Bendeac îi place să facă vedete din te miri ce distruși ai naturii, dar totuși, există o diferență uriașă între retarzii pe care îi personifică și simbolul casei regale britanice. Asta nu este comedie Bendeac, este o prestație jalnică, dar mai ales o ofensă fără margini la adresa bunului simț, cu largul concurs al patronului, alt reprezentant notoriu al etniei ceva mai sus amintite. Nu suntem toți proști, sau atât de cretini încât să-ți acceptăm în numele comediei astfel de jeguri. Transmite-i patronului tău că nu ne-a țiganizat pe toți. 
Ei bine, dacă francezii râd de noi, vor fi făcut-o pe bună dreptate, în schimb noi nu avem dreptul să fim atât de ofensatori la adresa istoriei în sine pe care o reprezintă regina Elisabeta. Sper ca măcar CNA să se autosesizeze și să le dea una peste bot, cu amendă cu tot, celor de la antene.

În numele comediei

Semnează,
tajikiStan și Bran





marți, 1 noiembrie 2011

marți, 25 octombrie 2011

O zi istorică: ziua în care comuniștii au încercat să predea prostimii lecții despre monarhie

Tot Cucuveaua...

De ce după 20 de ani de la mascarada securistă din 1989 avem parte tot de Iliescu? Cît de masochiști putem fi? Există vreo limită sau chiar tindem spre infinit?
M-am întrebat toate acestea după ce majoritatea televiziunilor derulau în neștire imagini și reportaje despre MS Regele Mihai. Evident, mi s-a făcut greață la un moment dat și am renunțat să mai urmăresc această operă de două parale pusă în scenă de comuniști, după ce tot ei, pe timpul lui Roman sau Vodkăroiu, îl fugăreau pe MS pe autostrăzile patriei, poate avea treabă omul.
Am prins totuși un moment după care mi-a mai revenit inima la loc, și anume clipa în care Iliescu este discret împiedicat de către un secretar să dea mîna cu MS care se uita după cai verzi pe pereți. Ar fi fost chiar culmea, ca regele să-i întoarcă salutul acestui țigan bolșevic. Și așa MS s-a compromis acceptînd această fanfaronadă, în care comuniști, ca niște CAP-iști din fundul țării au călcat în picioare aproape toate protocoalele monarhiei.
N-am văzut pe nici un canal de știri ceva legat de prezența în România a Reginei Sofia a Spaniei, verișoara Regelui Mihai, nici cînd a sosit, nici cum a fost primită, nici unde este găzduită, nimic. Mai prezente pe sticlă sunt personaje precum Iliescu, Zgonea, Voiculescu, Gîdea, recent eliberatul infractor Voicu și mulți alți "Gheorghe cu bocancii mari". Mi-a lipsit MikyMao, totuşi!
La acest jalnic spectacol, menit defapt să celebreze un rege, a "complotat" cu bună știință și puterea, care nu a catadicsit să își trimită reprezentanți în parlament la discursul MS. Sau poate știau ei ceva. Se vehiculează că opoziția agreează ideea unei monarhii republicane, în care Babbo Natale se plimbă cu caleașca iar spiridușii își fac de cap, sau poate încearcă doar să atragă ceva electorat monarhist. Poate nu degeaba a fost băgat Duda în familia regală, Dudelu' fiind posesor de tată PDSR-ist. Nu se știe rolul său, sau poate doar se bănuiește, cert e că ori e un măr otrăvit ori un mare plăvan, care nu știe ce rol să joace, de prinț sau de președinte. Ce ți-e și cu logica asta, te vrei și prinț consort și președinte de republică. Alege frate odată, poate măcar așa scapă comuniștii de tiranul ăsta de Băsescu. Dar-ar naiba!
Hotnews.ro
Și iată câteva figuri marcante ale zilei curente:

Majestate...

Lăsaţi, poate mai târziu

Mai vorbește mult moșulică ăsta?

Voiculescu PCR

Să trăiască Domn' Rege!

Semnează
Nea Nelu' Paralelu'
 














marți, 18 octombrie 2011

Ia stai că s-a băgat şi CTP-ul

Tehnici de manipulare (în masă) şi propagandă...cu CTP.


"Huidu e bolnav la cap și la suflet în general".
Pe lângă profesii precum antologator (pentru asta chiar deschid DEX-ul, deci - autor de antologii), eseist, jurnalist, prozator, comentator de tenis, critic de film (predă chiar, spun sursele, un curs de
Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televiziune la UNATC), CTP are acum ocazia de a practica şi meseria de psiholog. Pfiu! M-am speriat că o să bifeze pe listă şi critic de fashion. Aşa mai merge, pînă la urmă toţi ciocoflenderii pot face puţină psihologie, pe cînd critică de modă nu prea? Nu-i aşa?
Acest veşnic supărat al prozei gazetăreşti , acest piranha de servici angajat al platourilor de filmare RTV, cum i se încreţesc lui buzişoarele cînd începe să vorbească de careva de i se zburleşte şi barba nerasă de trei zile, bine că nu face şi critică de modă. Atît mai lipsea, să ne dea lecţii despre cum să ne îmbracăm cînd ni se ia interviu sau cînd suntem invitaţi la vreo televiziune pe post de Arlecchin ciufiulit, evident la suflet în general. Cu siguranţă tonul, agresivitatea chiar şi morga pe care le foloseşte ca mijloace de exprimare denotă ceva frustrări, ceva sechele, ceva nereuşite, sigur ceva din trecut, un eveniment neplăcut, un şoc, o traumă. Trebuie să ffi fost ceva, altfel nu poate fi supărat pe oricine din orice. Ar fi şi domnia sa ceva mai calm, măcar în aparenţă sau măcar cînd apare neras şi în bluză de training la TV. L-am văzut foarte rar zâmbind pe CTP. Pe lângă domnia sa şi Buster Keaton pare vesel. Pe mine Buster cel puţin mă amuză, pe cînd CTP-ul mă sperie de-a dreptul, am impresia că acum îmi dă şi două palme, mie privitorului de critici. Mă şi pregătesc cînd ţipă la mine Cînd ţi-oi da două palme să îl iau prin surprindere Nu mulţumesc, am şi eu două. Cînd îl văd schimb repede canalul şi-mi fac semnul crucii.
Să nu fiu rea, l-am auzit comentînd un meci de tenis şi mi-am dat seama că a zîmbit, evident ironic şi dezgustat pe viaţă, acea ironie a expertului în tenis, exclamînd ceva de genul: "Ptfe, forehand-ul ăsta!".
Domnul CTP, ca absolvent de Automatizări (deci inginer), ca jurnalist, dar mai ales ca absolvent de gimnaziu ar trebui să cunoască definiţia de Jeep şi nu de Gip pe care o uzitează frecvent, nu-i aşa? Sau o fi spuso omul ironic, mai ştii? Evident, am uzitat şi eu o retorică ieftină!
Să ne înţelegem, nu scuz Gipanezul care recent a omorât trei oameni, merită în primul rând să nu mai conducă pe veci şi apoi să facă şi ceva "mititică", dar nici nu scriu Gip în loc de Jeep!



Sursa: bacaoanu.com

PS1 Vă propun un silogism. Dacă toţi cei care au Gip "sub buci" (cum spune CTP) sunt tîmpiţi, rezultă că în România nu există tîmpiţi, nu? (asta pentru că nu există Gip, logic, ha ha).
PS2 Citez: "Gipul...abia saltă peste trupuri" (OMG, WTF!!!!!!!!!!!!!!!!!!)


Semnează,
Soubretta pamfletistă

luni, 27 iunie 2011

O lume nebună, nebună, nebună!

O capitală al dracului de primitoare

Acum, la aproape un an de când stau cu chirie în Bucureşti, capitala al dracului de primitoare, pot face un bilanţ..destul de trist, dar  cât se poate de adevărat. În prima zi, mai precis în primele ore sau chiar minute de şedere cu maşina în parcarea blocului în care stau cu chirie am primit un cadou de bun-venit super fain, adică două zgârieturi de toata frumuseţea de-a lungul ambelor laterale ale maşinii...Doar descărcam nişte bagaje, şi la a treia şarjă am observat incredibilul. Din când în când mi se ridică ştergătoarele, în semn de "mută cataraga, e parcarea noastră", de parcă faptul că am contract şi plătesc chirie nu ar conta, şi din păcate chiar nu contează, se pare. Co-locatarii mei sunt atât de oripilaţi ca un prohovean le ocupă un loc de parcare încât fac tot posibilul sa mă intimideze.
Nu-i aşa că trăim într-o lume nebună, nebună, nebună? Se pare ca da. Suntem atât de obsedaţi să ne călcăm semenii în picioare, să îi distrugem, să îi facem dacă se poate să dispară de pe suprafaţa pământului care ne găzduieşte vieţile patetice. Oare cum am ajuns în situaţia asta? Credeţi că cinzeci de ani de comunism urmaţi de alţi douăzeci de ani mai tragici de prostire, manelizare sau ţiganizare a poporului român joacă vreun rol? Hm, să mă gândesc...Se pare că da! Am ajuns în totalitate imbecili, rupţi de umanitate, de bun-simt, de respect. Am devenit niște animale care nu merită decât a fi tăbăcite. Nu există cuvinte care să spele măcar metaforic dejecțiile în care se scaldă neamul românesc. Suntem condamnaţi unui sfârşit trist. Dar, o merităm din plin, am ajuns nişte scursuri demne de spălat podelele iadului.
Dacă ar fi vorba doar despre zgârieturi, aş fi gândit că am scăpat ieftin. Dar, nu, animalus oribilis de Bucureşti se gândeşte că este normal să îmi fure și ornamentele roţilor, să îmi spargă și grilajul de plastic al proiectorului şi mai nou sa îmi fure și lamelele ştergătoarelor. Am descoperit ultimul furt încercând să spăl parbrizul de praf, acţiune în urma căreia normal l-am zgâriat. Şi toate acestea având o singură vină, port număr de Prahova şi poate am curaj să parchez în zona blocului în care stau cu chirie. Asta da tupeu! E o situatie ușor fără ieșire...Dacă mă duc la Poliție o să mi se râdă în nas...dacă instalez o cameră se va înregistra un mare căcat, pentru că, și această scară ca orice scara care se respectă are toate becurile sparte pe aleile ce înconjoară blocul, și asta în buricul buricului capitalei. Nu îmi rămâne decât o singură soluție...să privesc înainte cu mânie și să rezist...poate cândva vom fi o nație în primul rând umană. Când în Romania vom cunoaște noțiunea de umanitate, deși umanitate e mult spus în cazul țării noastre, înseamnă că cel puțin una dintre cele trei apocalipse prognozate anual a avut loc iar noi în acel moment spălăm cu limbile proprii marmura iadului...

România...


E  țara  umbrelor  negre  făr' de  chip,
Ce-n  bezna  fără  de  sfârșit,
Se  unduie  molatic...
Și  dănțuie  fantomele  cele   dalbe,
Purtând  pe  cap  cununi   gri   sau  albe .
Și  fața  lor  e  putrezită,
Gura  lor  e veștejită...
Iar  ochii  lor  par  scobituri,
Cu  smoala înnegrită...

Infernul...






















Semnează,
Belzebuth

miercuri, 15 iunie 2011

Alina și Milkshakeul de vanilie...

Acum câțiva ani, să tot fie vreo zece, am băut ceva martini, și nu mult ci chiar puțin, dar nu încet ca un om normal ci prea repede. Apoi am ieșit cu niște prietene în societate, mai precis la mall în București ca să vedem un film. Evident eu nu am mers singură ci însoțită de starea euforică a cetățeanului turmentat. Am râs ca prosta o jumătate de oră, mi-am distrat copios amicele, am împins cărucioarele pentru cumpărături prin parcare, am început să pornesc alarmele mașinilor, ce mai, m-am comportat ca  o adevărată rebelă și mai ales fără cauză. Evident la mall nu ai multe opțiuni, poate să vizitezi niște vitrine, dacă nu vrei să te viziteze apoi cei de la bancă pentru că ți-ai depășit descoperirea de cont pe card la ce prețuri sunt la mall, o cină romantică în doi la Mac, să vezi un film la preț de trei sau să joci un biliard, dacă nu știi ce e alea păcănele. Neștiind ce e alea păcănele, nu am ales nici biliardul pentru că oricum vedeam dublu, nu am vizitat nici vitrinele că oricum nu am descoperire pe card, iar filmul urma să ruleze ceva mai tarziu. Așa că, am ales cina romantică în doi la Mac deși eram vreo patru fete. Fetele cu mâncarea eu cu băutura. Am avut proasta inspirație să aleg un milkshake de vanilie, care de asemenea nu a fost nici mare ci chiar mic, dar pe care nu l-am băut ca un om normal ci prea repede. Nu l-am isprăvit și efectul martiniului trecuse demult. Eram din nou eu, cea de toate zilele. Și cât m-a durut asta! Efectul de euforie nord al alcoolului trecuse cât ai zice pește și prăjit. Nu știu dacă trecuse și mirosul de alcool, pentru că luând simțul umorului la mall am lăsat acasă simțul olfactiv.
Revenind la Alina Mungiu-Pippidi...
Domnia sa, a avut asupra-mi, același efect ca milkshakeul de vanilie de acum zece ani. De ce? Păi...
Acum câteva seri, să tot fie vreo trei, am băut niște bere, și nu mult ci doar una, dar nu încet ca un om normal ci prea repede. Apoi am ieșit cu niște...Nu scuze, asta-i prima poveste. Apoi m-am pregătit de culcare, ca orice cetățean turmentat cu respect de sine. Am deschis televizorul pe TV și R Info să aflu ultimele știri. Cine logorea de zor? Doamnia sa, Puiul Pădurii...scuze, Domnia Sa Alina Mungiu-Pippidi. Cer iertare pentru răutate, chiar obișnuiesc să-i citesc articolele din Romania Liberă și chiar cu nesaț si mai ales când nu beau martini sau bere. Sunt ultima care își poate exprima o părere critică asupra calității conținutului articolelor sale, nefiind om nici de Litere și nici de Cifre, ci abia undeva la mijloc. Îmi plac articolele, le citesc cu interes și tind să cred că autoarea lor are un punct de vedere foarte avizat. Doar că, în starea de euforie nord în care mă aflam...am auzit un milion de cuvinte exprimate pe secundă la pătrat. Am scos repede radicalul de ordinul 3 și câteva integrale triple și tot nu am înțeles mare lucru. Am urmărit-o cu greu , deși vorbea despre un subiect al dracului de important și anume "efectele regionalizării asupra coaliției de guvernământ" sau ceva de genul...oricum avea legătură cu regionalizarea...sau noua idee de împărțire a județelor în România. Ei bine, nu a durat mult...să tot fie vreo 5 minute, și efectul berii trecuse. Ieșisem din euforie și... Atât de repede vorbea Alina, încât nu am avut timp de data asta să spun "pește prăjit" și efectul Calsberg trecuse, deși cei de la Calsberg se laudă că ar fi "Probabil, cea mai buna bere din lume".
Ca să nu o lungim la infinit...
Încercând să urmăresc expunerea doamnei Alina Mungiu-Pippidi în legătură cu subiectul regionalizării, m-am trezit brusc la realitate, nu la RTV ci la TV si R Info.


















Sursa: www.sar.org.ro

Semnează,
Măria Sa, Muma Pădurii

PS In 1953, mankind achieved something quite amazing. An epic challenge that had never before been conquered. Something truly deserving of a Carlsberg. Watch our version of this pinnacle in the history of mankind.

luni, 16 mai 2011

Din ciclul: "Pentru cine vrea sa creadă"!

Un mail interesant, pînă la urma una dintre teorii


"Cine a declanşat şi la ce au folosit războaiele mondiale?

Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010
Discurs ţinut in 1961de catre Benjamin H. Freedman,
consilier al celui de-al 28-lea preşedinte al S.U.A., W. Wilson
    Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.
    Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar "de iure", ci chiar "de facto". Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
    În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc "status quo ante basis". Aceasta înseamnă "să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă". Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
    În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi - aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele - au spus: "Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri". La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: "Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie".
    Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: "Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia". Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
    Şi, la puţin timp după acest moment - şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc - Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
    Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: "Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia - nici un cent!" În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
    După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi "huni". Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. "Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite".
    Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.
    După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: "Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război". Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că    s-au gândit să conceapă "o chitanţă". Iar "chitanţa" a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
    Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
    De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: "Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?" După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
    Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau - un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime - North German Lloyd's şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: "Iată, într-adevăr, trădare!".
    A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: "Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă". Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi.
    Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo "un stat evreu".
    Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
    Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
    Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune "Shema'Israel" în loc de "Tatăl Nostru". Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
    Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
    Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.
    Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
    Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
    Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
    Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
    Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
    După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: "Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!" Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii.
    Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: "Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export". Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
    În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: "Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration". Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
    Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria "Hitleriştii!" sau "Asasinii!" - aşa cum se face uneori în Sud.
    Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
    În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
    Evident, germanii au spus: "Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!" Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
    Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
    Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
    În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
    În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, "dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru".
    Aşa cum azi, în America, spunem "dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru". Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
    Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
    Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
    Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
    Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
    În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
    Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.
Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul său.
Prelucrare de Karen Miller"



Benjamin H. Freedman
Woodrow Wilson
Declarația Balfour din 1917
Kuhn Loeb & Co.
Let’s Do It, Romania!