luni, 27 iunie 2011

O lume nebună, nebună, nebună!

O capitală al dracului de primitoare

Acum, la aproape un an de când stau cu chirie în Bucureşti, capitala al dracului de primitoare, pot face un bilanţ..destul de trist, dar  cât se poate de adevărat. În prima zi, mai precis în primele ore sau chiar minute de şedere cu maşina în parcarea blocului în care stau cu chirie am primit un cadou de bun-venit super fain, adică două zgârieturi de toata frumuseţea de-a lungul ambelor laterale ale maşinii...Doar descărcam nişte bagaje, şi la a treia şarjă am observat incredibilul. Din când în când mi se ridică ştergătoarele, în semn de "mută cataraga, e parcarea noastră", de parcă faptul că am contract şi plătesc chirie nu ar conta, şi din păcate chiar nu contează, se pare. Co-locatarii mei sunt atât de oripilaţi ca un prohovean le ocupă un loc de parcare încât fac tot posibilul sa mă intimideze.
Nu-i aşa că trăim într-o lume nebună, nebună, nebună? Se pare ca da. Suntem atât de obsedaţi să ne călcăm semenii în picioare, să îi distrugem, să îi facem dacă se poate să dispară de pe suprafaţa pământului care ne găzduieşte vieţile patetice. Oare cum am ajuns în situaţia asta? Credeţi că cinzeci de ani de comunism urmaţi de alţi douăzeci de ani mai tragici de prostire, manelizare sau ţiganizare a poporului român joacă vreun rol? Hm, să mă gândesc...Se pare că da! Am ajuns în totalitate imbecili, rupţi de umanitate, de bun-simt, de respect. Am devenit niște animale care nu merită decât a fi tăbăcite. Nu există cuvinte care să spele măcar metaforic dejecțiile în care se scaldă neamul românesc. Suntem condamnaţi unui sfârşit trist. Dar, o merităm din plin, am ajuns nişte scursuri demne de spălat podelele iadului.
Dacă ar fi vorba doar despre zgârieturi, aş fi gândit că am scăpat ieftin. Dar, nu, animalus oribilis de Bucureşti se gândeşte că este normal să îmi fure și ornamentele roţilor, să îmi spargă și grilajul de plastic al proiectorului şi mai nou sa îmi fure și lamelele ştergătoarelor. Am descoperit ultimul furt încercând să spăl parbrizul de praf, acţiune în urma căreia normal l-am zgâriat. Şi toate acestea având o singură vină, port număr de Prahova şi poate am curaj să parchez în zona blocului în care stau cu chirie. Asta da tupeu! E o situatie ușor fără ieșire...Dacă mă duc la Poliție o să mi se râdă în nas...dacă instalez o cameră se va înregistra un mare căcat, pentru că, și această scară ca orice scara care se respectă are toate becurile sparte pe aleile ce înconjoară blocul, și asta în buricul buricului capitalei. Nu îmi rămâne decât o singură soluție...să privesc înainte cu mânie și să rezist...poate cândva vom fi o nație în primul rând umană. Când în Romania vom cunoaște noțiunea de umanitate, deși umanitate e mult spus în cazul țării noastre, înseamnă că cel puțin una dintre cele trei apocalipse prognozate anual a avut loc iar noi în acel moment spălăm cu limbile proprii marmura iadului...

România...


E  țara  umbrelor  negre  făr' de  chip,
Ce-n  bezna  fără  de  sfârșit,
Se  unduie  molatic...
Și  dănțuie  fantomele  cele   dalbe,
Purtând  pe  cap  cununi   gri   sau  albe .
Și  fața  lor  e  putrezită,
Gura  lor  e veștejită...
Iar  ochii  lor  par  scobituri,
Cu  smoala înnegrită...

Infernul...






















Semnează,
Belzebuth

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ciripeşte, dară:

Let’s Do It, Romania!