luni, 29 martie 2010

Nume de cod: ABONAMENT!

Mai nou nici nu mai este nevoie să îţi arăţi biletul în tren. Zici abonament, înclini uşor capul în semn de "am faţă de abonament" şi gata. Controlorul se uită în tus lindos ojos, şi apoi pleacă mai departe. Totuşi cred că are un scaner ceva, în spatele ochilor, prea e sigur controlorul că nu eşti infractor. Numai că, te pui cu nebuna? Numai de a naibii (ca să nu scriu, a dracu') eu îi arăt de fiecare dată "numele de cod". Majoritatea controlorilor îmi zîmbesc, ceilalţi ca să pară că îşi fac meseria, îmi iau abonamentul şî îl capsează uşor cu pixul din dotare. Pun pariu că scrie CFR pe pix. Neapărat! Îşi mai fac dînşii meseria şi cînd vine supra-controlul. Să-i vezi atunci cum stau drepţi şi iau la verificat toate persoanele din tren. Aşa, ca să dea bine. Dar numai la supra-control. M-am prins pînă la urmă: există supra-control care verifică activitatea controlorilor. Nu? Ar fi logic, dacă nu redundant. Atunci la ce dracu' mai foloseşte CFR controlori? Doar aşa ca să mă enerveze pe mine? Sau ca să ne mai întrebe din cînd în cînd, dacă ne-am cumpărat bilet? No, pi mumă-ta, vericule! Fă-ţi, dracu' meseria odată român prost, că de aia eşti plătit, nu să te faci că plouă. Lasă, frate, că merge şi aşa, nu? Asta-i şpilul, nu?
Mai pe la început de navetă, atunci cînd nu ştiam de faza cu "nume de cod" a apucat o băbuţă (la minijup, cu părul vopsit roşu, prins în coc, unghii făcute, dar cu pauză, lipsă, gaură, dinte - la modă baba în rest)  să-şi şi rîdă fasolele la mine. "Sărăcuţa, nu ştie!" zice ştirba, zîmbindu-mi şăgalnic. Şi tot compartimentul (plin de ţărani) a mustăcit amuzat. Mie îmi venea să le scot restul de dinţi din gură. Hielăăăăău! What a fuck? Ce nu ştiu? Că nu-şi fac datoria? E si solicitant jobul!!!!!!!!!! Adică...să faci de vreo două ori tur-retur prin tren să controlezi lumea ca apoi să te retragi să îţi mănanci salamul şi ceapa din dotare, da, e destul de nasol. Mai ales dacă mai cari şi un pix cu monograma CFR. Greu, foarte greu! Dar trebuie să îi înţelegi şi pe ei. Probabil le e şi lor jenă să tot calce pe cap puradeii ăia din şatra de ţigani care face naveta odată cu noi cu trenul de 7.02. Şi mie mi-ar fi jenă. La cît se scuipă, împing şi se înjură puradeii ăia, e de înţeles. România, te iubesc! Ya, right!

Semnează
Puradelul CFR-ist

joi, 25 martie 2010

Tânăr şi pleoştit

Este serialul meu preferat. Fără miştaux! Niciodată nu credeam că un serial care are ca definiţie cuvântul săpun (soap-opera) poate avea atâta succes. Chiar şi eu, "sărită" de pragul de 30 de ani sunt mai tânără decât serialul acesta. Ar trebui să mă simt mai bine, nu? Oare de ce? Doar pentru că milioane de gospodine (din lumea întreagă), mame, salariate, casnice iubesc acest serial, ar trebui să o fac şi eu? NU. Şi acesta a fost un NU hotărât!
The Young and the Restless s-a născut prin anul 1973. Eu cu vreo 6 (tot ani) mai târziu, adică prin 1900 toamna.
De unde această fascinaţie, curiozitate, patos toate dedicate acestui serial? Nu voi înţelege niciodată. Am urmărit două secvenţe ale acestui serial. Din fericire pentru mine, erau din episoade diferite. Într-una, un personaj ridica receptorul unui telefon, iar în a doua, acelaşi personaj finaliza conversaţia telefonică. Şi asta în episoade diferite.
Acum:
SĂPUN: produs (solid, semilichid sau lichid) obţinut din grăsimi şi sodă caustică, folosit la spălarea corpului, a rufelor, etc. Aş adăuga: "şi a creierului", dar sper să nu fiu prea răutăciosă. Adică ce treabă are săpunul cu opera? Cam ce treabă are şi Nea Nelu cu pomul de crăciun sau sula lu' Nea Nelu cu prefectura. Nici una!
Destul de târziu (după ani de chin şi mai ales brainstorming) mi-am dat seama care e "...şpilu'...", şi anume: The Young and the Restless, pentru cei ce îl urmăresc, a devenit o prezenţă cotidiană. Ce fac azi? Păi: mă scol, mă hrănesc, mă duc la servici, mă întorc de la servici, mă hrănesc, MĂ UIT LA The Young and the Restless, mă "toaletez" şi apoi mă culc. Şi mâine la fel. Şi tot aşa. Ca un cerc vicios. Până o să ajungă Newman să ne bântuie şi pe lumea ailaltă. Sfinte apără şi păzeşte! Ptiu! Numai că intervine o problemă: ce faci cu cei (clar neavizaţi) care confundă personajul Newman din The Young and the Restless cu personajul Newman din Seinfeld? Se rupe filmul. Vorbim deja de altă cultură, două lumi paralele, dar în mod egal de succes, cu o diferenţă: Seinfeld a aplicat cu succes reţeta "Ce e prea mult strică!". Nu a apucat să devină plictisitor, din fericire. Pe când The Young and the Restless, distruge prietenii, rupe căsnicii, provoacă (cata)clisme..., uragane şi cutremure. Până când?
- Ce zici? Ieşim după servici la un suc, o botină, o poşetuţă, ceva?
- Nu pot, fată, e Tânăr şi Pleoştit la TV, şi trebuie neapărat să aflu cum s-a terminat subiectul din episodul 1979 pe 2009. Trebuie să aflu ce i-a cumpărat Newman iubitei lui, la aniversarea celor 11 ani de serial - scuze - căsnicie."
O să ies la pensie, The Young and the Restless o să îşi serbeze cei 130 de ani de existenţă, iar eu îmi voi fi băgat deja ţeava Coltului în gură. Sinistru!
Pentru cei ce "iubesc" serialul există două soluţii: ori spargi televizorul ori mănânci seminţe şi dai pe meci.





sursa: Wikipedia.com




Semnează
The Young and the Brestless

marți, 23 martie 2010

Bunicuţa scuipinol!

Aşteptând frumos în staţie să vină maşina 178 (în capitală, normal), pe o ploicică măruntă şi rece, deci mocănească, observ cu coada ochiului un jet de salivă trecând pe lângă urechea-mi stângă. Evident, în timp ce pregăteam levierul şi grijaniile din dotare, mă întorc să văd mufarina bădăranului. Nu că ar fi contat foarte mult, dar ar fi curs ceva sânge dacă aruncam eu o privire bine plasată. Normal, mă aşteptam să fie un bărbat.
Aţi ghicit, nu e aşa. Era ditamai bunicuţa, scuipându-şi bunele maniere printre dinţi. Şi nu orice fel de scuipat. Ci unul sec. Avea talent şi exprerienţă. Că şi această acţiune - a salivantului presupune mai multe forme. Există scuipatul sec printre dinţi, cel pe care de regulă îl practică fotbaliştii când e camera TV pe ei (şi care se mai şi scarpină unde se află abacul lui Năstase) şi scuipatul adevărat, acela plin de culori şi mirodenii.
Recunosc, e prima oară când văd o femeie, de altfel bine îmbracată, să facă un astfel de gest. Evident putem presupune că avea o oarecare sau chiar mai multe probleme medicale, dar nu cred că batista era una dintre ele. Sincer mă aşteptam de la o lamă sau de la un mojic să scuipe, dar de la o bunicuţă? Ciudat!
Din păcate acest "post" nu este însoţit de nici o poză. Bunicuţa scuipinol a fost mai rapidă în gesturi decât mine.

P.S. O să vă tot dezvolt subiectul acesta. Nu de alta, dar nu cred că oricine are onoarea să alunece (pe mozaicul comunist de pe scara blocului) pe un banal scuipat şi să işi rupă capul la propriu. Doar pentru că un bec ar fi dat întreaga economie a blocului peste cap. Tipic românesc! Am păţit-o, din fericire fără să îmi lezez partea cea mai importantă a corpului, dar regăsindu-mi echilibru printr-o mişcare demnă de un călugăr shaolin. Acum mă amuz, atunci am spus: Fuck şi odată Shit!

Semnează
Chicago Bullshit!

luni, 22 martie 2010

Viaţa după humanoizi!

Ce s-ar întâmpla dacă mâine, cam pe la aceeaşi oră să zicem, specia umană nu ar mai exista? Cam cât timp îi este necesar naturii să şteargă orice urmă pe care humanoizii au lăsat-o în urma lor înainte de fatidicul eveniment? V-aţi pus vreodată această problemă? Poate mai ales acum, când ne aflăm în plină criză, când suntem traşi de urechi de către mai marii planetei că suntem prea poluatori, că aflăm în fiecare zi despre norma de 10 cm pe oră cu care gheţarii se topesc, că acceleratorul de particule din "subsolul" Alpilor a mai dat câte un chix, ş.a.ş.m.d. Dacă nu...un documentar făcut de Discovery Chanel vă poate provoca uşoare furnicături pe şira spinării (cine o are, mă refer în special la cei care aruncă hârtia la pubelă, chiştocul de ţigare în scrumieră, flegma în batistă şi mucii în fasole, ăsta, tot în batistă). Ştiţi mesajul de la televizor: vă ştergeţi la nas şi aruncaţi imediat batista, după ce aţi aruncat-o, vă spălaţi IMEDIAT pe mână (să nu se infesteze controlorul când vă cere biletul, nu ?), în maşină, în autobuz, în tren, indiferent. Apă să fie! Dar dacă nu ai un coş în imediata-ţi apropiere? Te plimbi cu microbul în buzunar? What do you do? Mesajul este clar: ARUNCI IMEDIAT BATISTA LA COŞ. Ambiguu!
Fiindu-mi iertat acest mic intermezzo, voi trece mai departe.

Life after people este un film documentar destul de morbid, dar probabil realist, menit să îţi ridice măcar o sprânceană, dăcă nu tot părul de pe mâini. Cercetătorii pun în temă o eventulă dispariţie fulgerătoare a omului; om care lasă în urmă tot: masă, casă, maşină, stradă, supermarket, clădire, astfalt, ciment, deşeuri etc.
În funcţie de compoziţia fiecarui material: oţel, ciment, plastic, sticlă şi altele cercetătorii au calculat timpii pe care natura îi foloseşte pentru a le distruge. Nu vom lua în calcul organismele "expirate" căndva vii. Cu siguranţă leşurile noastre se vor dizolvaîn eter primele. :-) Un exemplu simplu (şi mai puţin morbid sper) este acela al unei clădiri nerenovate, lăsată în voia sorţii care va avea o viaţă mult mai scurtă decăt una renovată să zicem odată la 5 ani. Din punct de vedere ingineresc: teorie de oţel, argumentele de beton. Mai rămâne ca partea humanoidă să infirme sau nu teoriile diferiţilor cercetători.
O concluzie destul de grăitoare: natura, fiind eliberată de stresul provocat de om, îşi va revenii destul de repede la forma pe care strămoşii noştri, au cunoscut-o acum câteva mii de ani.

P.S. O corectură de ultimă oră: autorul documentarului este History Chanel (eu credeam că-i tot aia).


Sursa: media.aftenposten.no

Semnează
Homo-zzapiens

sâmbătă, 20 martie 2010

Navetist de Cişmigiu

Fiind din provincie, se poate presupune că în meseria mea de "ţevar" am făcut până acum "ceva" navetă. Într-adevar, până acum am făcut aproape 4 ani de navetă. Am făcut naveta la Bucureşti, la Madrid, iar la Bucureşti, la Schwechat lângă Viena, cam pe unde m-a purtat meseria. Mai nou fac naveta din nou la Bucureşti.
Dar aceasta nu este orice navetă. De data asta lucrez peste drum de Cişmigiu, pe bulevardul Ştirbei Vodă.
Ce este mai frumos să ai posibilitatea să îţi petreci ora de pauză în Cişmigiu? Să stai pe o bancă, aproape de apă, citind o carte sau pur şi simplu să îţi serveşti sendvişul din pacheţelul adus de acasă. Asta da navetă! Când cineva mă întreabă de navetă răspund cu mândrie: Fac naveta la Cişmigiu! :-)
Am avut ocazia pentru câteva luni să lucrez lângă Viena, Austria. Ştiţi, ţara aceia care ne-a luat mai demult cu japca o parte din teritoriu! Dar nu despre acest subiect vreau să vorbesc. Poate cu alta ocazie. :-)
În Viena există Stadtpark. Acolo m-am simţit la fel de bine ca în Cişmigiu. Nu este la fel de mare, dar poate la fel de cochet şi intim. Locaţia este perfectă, fix în centrul Vienei. Ca suprafaţă, Stadtpark este chiar de două ori mai mic decât Cişmigiu. Stadtpark are aproximativ 6,5ha pe când Cişmigiu se întinde pe 17ha. Şi de asemenea ca vârstă, Stadtpark este cu câteva decenii mai tânăr. Proiectul de construcţie al parcului datează din anul 1861, când Rudolf Siebeck este angajat de către municipalitatea din Viena să construiască o arie de recreere şi promenadă pentru vienezi. Friedrich Ohmann şi Josef Hackhofer în 1906, au contribuit la definirea Stadtpark-ului, adăugându-i actuala arie de promendă.
"Brandul" Cişmigiu îşi începe istoria în 1779 odată cu ordinul dat de Alexandru Ipsilante, atunci Domn al Ţării Româneşti, pentru montarea a două cişmele cu apă potabilă, de unde şi numele parcului. O contribuţie importantă la dezvolterea Grădinii Cişmigiu o are generalul Pavel Kiseleff, care pune bazele grădinii publice. Ceva mai târziu, arhitectul Carl Friederich Meyer, adus special de la Viena în timpul domniei lui Bibescu definitivează estetica grădinii.
Lucrările vor continua până la inaugurarea din 1854.

Aşa că, dacă aveţi ocazia vizitaţi ambele parcuri. Vă veţi îndrăgosti în aceeaşi măsură de fiecare.

Cişmigiu

Stadtpark

Stadtpark














Semnează
Joyride in Cişmigiu

vineri, 19 martie 2010

And the Oscar goes to...

De curând a avut loc cea de a 82-a ediţie a galei de decenare a premiilor Oscar. Kathryn Bigelow este prima femeie distinsă cu premiul Oscar pentru regie.
Am bifat la premiere. Ok! De asemenea Oscar pentru Cel mai bun film, Montaj, Mixaj sonor (ce dracu au mixat - sunetul bombelor explodate?????), Sunet (deci da: două premii pentru sonor e ceva, tdăăăăăăăăă) şi Scenariu Original (normal, orice poveste despre război e originală - în felul ei, nu?). Au ratat premiul pentru Costume, poate ca prea erau toţi în verde pe acolo şi n-au ştiut ce să aleagă: o uniformă irakiană sau una americană.
Dar este Hurt Locker cu adevărat un film de Oscar? Sincer acum. Cu siguranţă după vizionarea celorlalte filme alături de care a concurat vom afla răspunsul.
Am văzut filmul şi am rămas uşor impresionată de duritatatea subiectului. Nu neapărat subiectul în sine, ci mai ales faptul că povestea este pusă în scenă de către o femeie. Te aştepţi de la o femeie să filmeze floricele, căprioare la liziera pădurii, un fulg de nea, tra la la, dar nu să redea imaginea unui genist care scoate din burta un puşti irakian un pachet explozibil. Şocant. Este cât se poate de realist filmul. Efectele speciale sunt demne de apreciat, dar tema războiului este uşor fumată, după părerea mea, şi mai ales sună aiurea redată de o femeie.

Uau! Sandra Bullok pe aceaşi scenă a nominalizaţilor alături de Helen Mirren şi Meryl Streep. Ce baftă pe ea!

De curând am văzut Inglorious Basterds. Încă odată geniul lui Tarantino şi-a spus cuvântul. Scena în care Brad Pitt, într-o costumaţie a la Don Corleone, spune: bon giorno (el fiind personajul care ştie bine italiană) cu un accent tipic american m-a făcut să îmi dau seama că nu a fost o ediţie a Oscarurilor complet ratată. De asemenea Christoph Waltz a dat o lecţie de actorie adevărată şi pentru asta a luat premiul pentru Actor în rol secundar. Nu îţi dai bine seama care are rolul principal, Waltz sau Pitt. Rolul a făcut toţi banii. Un film de milioane. A nu se rata!
Criza a afecta şi Oscarurile. Premiul pentru Întreaga Carieră, l-au primit în acelaşi timp patru tinere speranţe: Lauren Bacall, John Calley , Roger Corman şi ultimul, dar nu cel din urmă (bine, după părerea lui) Gordon Willis, fiecare pentru contribuţiile aduse Academiei Americane de Film (probabil plătesc şi aştia vreo cotizaţie lunară). Buget restrâns, frate!
A, da, era să uit: despre Avatar...la secţiunea Desene Animate. :-)

Semnează
Richi e Ploverri
Let’s Do It, Romania!